Cadrul din Amiază perfectă se schimbă de la un capitol la altul, iar unitatea cărţii este dată nu atât de personajele comune mai multor povestiri-capitole, cât de nostalgia tandră care străbate aproape fiecare pagină – în ciuda caracterului anecdotic al unora dintre întâmplările narate. Chiar dacă nu perfect, volumul de faţă este foarte echilibrat; ar fi greu de găsit o povestire care să o concureze pe alta, care să se detaşaze de “pluton”. Drept urmare, ar trebui să amintesc aici întreaga carte, însă nu o fac din două motive: pe de o parte, ar trebui să povestesc câte ceva, caz în care aş pierde detaşat în faţa autorului; pe de altă parte, ar fi păcat să-i ştirbesc cititorului, chiar şi cu o câtime, plăcerea lecturii.

Ioan-Pavel AZAP