S-a afirmat, în legătură cu filosofia, că îndeletnicirea cu aceasta presupune a disocia esențialul de neesențial. Consider că, la rândul lor, religia și arta manifestă, mai mult sau mai puțin explicit, aceeași preocupare. Când religia își propune să-l deprindă pe om a alege între “veacul de acum” (eonul perisabil) și “veacul ce va să vină” (eonul veșnic, Împărăția cerurilor), adică tot între esențial și neesențial, miza opțiunii capătă, însă, valențe soteriologice, persoana umană având de ales, în fapt, între propria mântuire ori ne-mântuire.
Dar a identifica esențialul cu cele divine nu reprezintă apanajul exclusiv al gândirii teologice, dacă avem în vedere afirmația unui savant precum Albert Einstein, potrivit căreia “singurul lucru cu adevărat important în această lume este ceea ce gândește Dumnezeu. Toate celelalte sunt amănunte.” Creditând cugetarea marelui fizician, rezultă că Poezia/Arta, filosofia și religia însăși pot reprezenta ceva major/important doar în măsura în care izbutesc să acceadă la Esențial, adică la gândirea lui Dumnezeu, așa cum ni s-a relevat aceasta în textele Scripturii, dar mai cu seamă prin Iisus Hristos, Logosul întrupat.
Atât esența umanului (pe care în chip obsesiv-obstinat încearcă să o determine meditația heideggeriană), cât și esența lucrurilor nu pot fi aprehendate decât în strânsă și imperios necesară legătură cu esența Dumnezeirii, deoarece nu omul este măsura tuturor lucrurilor (cum își imaginase Protagoras), ci Dumnezeu.
Eliminarea lui Dumnezeu din ecuația în care ființa umană reprezintă eterna “necunoscută” a condus la eșecul tuturor demersurilor de cunoaștere a esenței omenescului, indiferent de tutela disciplinelor sau ideologiilor sub care au fost întreprinse. Marx, Nietzsche și Freud, împreună cu discipolii și continuatorii lor, au eșuat lamentabil în tentativa de a înțelege și explica omul prin prisma ideologiei marxiste, a metafizicii nietzscheene sau a psihanalizei. Nici antropologii, nici sociologii, nici gânditorii existențialiști nu au înțeles că, fără o raportare la Dumnezeu, căutarea lor înseamnă bâjbâire și orbecăială perpetuă.
Scriitura mea (poetică și teoretică) nu este tributară nici unui curent literar, mai vechi sau mai recent. Nu am nimic în comun cu membrii generației în care, doar pe baza considerentului cronologic, mă văd înregimentat.
Viziunea theocentrică ce m-a “adoptat” nu are nimic de îm¬părțit cu perspectiva antropocentrică, pe care au adoptat-o co-etanii mei. Le sunt profund îndatorat comentatorilor care au ținut să sublinieze acest important aspect, ce ține de o incompatibilitate profundă, structurală.