… După ce am intrat în biblioteca-sanctuar – pentru prima oară fără supraveghere de cerber din partea bunicului –, am descoperit jurnalele scrise de mână ale lui Moșu, începute în 1982. Citind din aceste jurnale chiar atunci, în noaptea de priveghi, am descoperit o altă imagine a Moșului, o altă personalitate, una nobilă și elegantă, în afara șabloanelor-cerber în care fusese încadrat toată viața. Citeam plângând ceea ce scrisese despre copilăria lui, cu o naturalețe a omului de la sat, bine ancorat în frumusețea tradițională ardelenească, și atunci mi-a dat curajul să aștern în scris ceea ce nu puteam exprima în mod direct – atunci am realizat că timiditatea excesivă, mascată în spatele unei seriozități supraaccentuate, era o trăsătură de familie – gândurile și ideile cu care puteam să inspir lumea și chiar pe mine însumi.
După optsprezece ani de atunci, având un plan vag de a continua cartea „Aduceri aminte”, l-am chestionat pe tatăl meu, Marian Sâncrăianu, despre ceea ce știa el că ar fi făcut Moșu în timpul războiului. Și atunci mi-a făcut o surpriză extraordinară, dându-mi câteva caiete vechi, scrise cu creionul, unde am recunoscut scrisul inconfundabil al Moșului. Începea cu „duminecă 22 iunie 1941. Vestea intrării României în război...”. A fost cumva un șoc pentru mine, căci am realizat că pot să aduc la lumină unul dintre visele Moșului: publicarea aventurilor lui din război, și mai ales cum i-a păcălit și pe ruși și pe nemți la Stalingrad... Și, citind mai departe, am înțeles că nu era vorba doar despre întâmplări de război, despre foame, frig sau teamă, ci despre un om pus în fața istoriei, obligat să-și păstreze demni-tatea într-o lume care se prăbușea. Din rândurile acelea scrise cu creionul, uneori șterse de vreme, alteori apăsate cu o forță aproape dureroasă, se contura același om pe care îl descoperisem în jurnalul copilăriei: sensibil, atent la detalii, profund legat de oameni și de locurile sale.
Dacă „Aduceri aminte” este cartea rădăcinilor, a satului și a copilăriei, ceea ce am descoperit ulterior reprezintă, fără îndoială, cartea încercării. Este trecerea de la inocență la maturitate, de la liniștea dealurilor ardelene la infernul frontului. Este, în fond, aceeași poveste a unui om, spusă în două lumi complet diferite. Această a treia ediție nu este doar o simplă reeditare. Este, pentru mine, un prag. Un moment în care înțeleg mai bine nu doar cine a fost bunicul meu, ci și de ce a ales să scrie. Jurnalul lui nu a fost un exercițiu literar, ci o nevoie profundă de a păstra adevărul trăit, necosmetizat, așa cum l-a simțit el. De aceea, republicarea acestor pagini vine acum cu o promisiune. O promisiune față de cititor, dar mai ales față de el, Moșu.
Poate că nu este întâmplător că același om care a trăit ororile frontului a devenit mai târziu un păstrător al frumuseții, un om legat de natură și de liniștea ei. Între aceste două lumi – războiul și bujorii – se întinde, de fapt, povestea lui.

                                                                                                                                                Florin Sâncrăian