În ordinea devenirii noastre umane şi intelectuale, învă¬ţătorul are o importanţă primordială. Multe se pot uita, multe sunt înceţoşate în pâcla amintirilor, dar prima zi de şcoală rămâne vie şi luminoasă în mintea şi în inima noastră. Cu o intuiţie care nu este a limpezimii de conştiinţă, dar care drămuieşte bine importanţa momen¬tului, copilul aşezat cuminte, cu ochii măriţi de uimire în banca de neuitat din clasa I, trăieşte clipe a căror importanţă şi unicitate îl trans¬figurează. Emoţia de pe chipul său este nu numai consecinţa firească a începutului de viaţă şcolară – în fond, începutul adevărat al vieţii –, ci şi al întâlnirii cu o fiinţă care are puterea, răbdarea, măiestria şi mai ales dragostea să-i dezvă¬luie o corolă de minuni a lumii.
Dintre scriitorii români, cel care a onorat în mod exemplar profesia de învăţător şi care a rămas în memoria noastră ca un exemplu datorită evocărilor literare scrise târziu de către câţiva din elevii săi este Ion Creangă, care le spune poveşti copiilor, este blând şi vesel, atent şi grijuliu cu cei bolnavi şi săraci, dar mai ales are o artă a întrebărilor care face accesibile noţiunile predate şcola¬rilor. G. Călinescu, în monografia ce-l consacră, aduce în faţa ochilor ca într-un roman o asemenea lecţie. Se ştie că Eminescu a apreciat în mod deosebit manualele şi metodicile lui Creangă, recomandându-le fie în rapoartele sale pe vremea când era revizor şcolar, fie în articolele din coloanele Timpului.