Totul se aşezase, treptat, parcă mai departe de fiinţa lui cotidiană şi parcă mai fără rost. Un departe pe care nu l-a pătruns niciodată, nici cu amintirea, nici cu închipuirea. Cuvântul departe, aşa fără nicio dimensiune concretă, îl întorcea spre opusul lui, cu tot atâta nelinişte. Cât de departe? Cât de aproape? Un joc de drumuri. Dar nu ştia să-şi răspundă, deşi în realitatea de fiecare zi, se mişca în interiorul lor, al insistentelor întrebări, fără nicio mare dificulate. Departe. Aproape. Departe, până la Bucureşti, aproap¬e până la facultate. Departe până la marginea gândurilor, aproape până în miezul fiinţei. Relaţii ciudate. Termeni banali, înţelesuri incerte. Important era unde se găsea el. Dar şi concretul cotidian îi era din ce în ce mai străin, din ce în ce mai departe. Nu se putea integra în mişcarea întregului. “Întregul! Ce este întregul? Unde începe şi unde se termină întregul?“ Îl măcina o nelinişte din ce în ce mai adâncă. Cele două cuvinte aşteptau în gînduri o referinţă pal¬pabilă, cu sens, cu o anumită culoare de interes. Lumea nu era şi a lui? Sau el era inutil? Risipit în lume? Sau, de cele mai multe ori, totul, şi el şi preajma şi depărtarea şi apropierea, câştigau şi pierdeau mereu unele caracteristici. Deşi era, de multe ori, aproape disperat, măcinat de o disperare vagă, dar puternică. Într-o anumită măsură, începuse, totuşi, să creadă că undeva se află chei ale altor drumuri, către alte porţi şi către alte lumini. Dincolo de aproape, dincolo de departe, dincolo de sine trebuie să mai fie ceva. Ceva care nu seamănă cu ceea ce cunoscuse şi recunoscuse el până atunci.