În carte sunt câteva secvenţe dintr-o viaţă, viaţă în care, dacă aş fi avut mai mult talent, aş fi putut scrie multe romane şi poezii. În adolescenţă începusem să scriu un jurnal într-un caiet cu pătrăţele. Am fost împins la acest gest de primul sentiment ce probabil se numea iubire (aveam 15 ani). O chema tot Chira, dar fiind un secret, am notat-o cu “X”. După căsătorie, jurnalul mi-a dispărut... (ştie nevasta de ce...)
Sunt multe întâmplări din viaţa mea despre care nu voi scrie, pentru că drăcuşorul mi-a şoptit: ”Să nu povesteşti nimănui despre asta!”; ”De acord!”, i-am răspuns. ”O să-mi povestesc doar mie din când în când, dar n-o să cred...”.
Dintotdeauna oamenii îşi spuneau poveşti. Adeseori, povestea lor. Pentru propria lor identificare, pentru definirea lor, prin acţiuni, întâmplări, cum se pricepeau, o mică istorie a comunităţii vremii lui. Cele mai multe astfel de poveşti se pierd în timp. Supravieţuiesc numai marile poveşti...