Șarpele roșu și pianul de lemn-Baladă pentru tatăl meu

„Baladă pentru tatăl meu” e o mărturisire... e o confesiune... dar și o scriere extraordinară despre un om care a trăit într-o altă istorie decât a noastră, a dumneavoastră, o istorie extraordinară, o întâlnire extraordinară cu numele de Cărmăzan, o istorie în care o mărturisire ne așază pe noi într-o istorie uluitoare.
Istoria lui Petru Lungu este una dintre istoriile uluitoare din timpul nostru. Ce s-a întâmplat cu acest Petru Lungu? Ajunge la Paris, de la Paris intră în Legiunea Străină, din Legiunea Străină este trimis să lupte în Vietnam, în Vietnam trece la comuniști, se căsătorește cu o luptătoare, cu o doamnă eroică a vietnamezilor. Se întoarce în România. Nuțu Cărmăzan îl primește pe acest Petru Lungu, iar după foarte mulți ani se întâlnesc și mănâncă brânză, o întâlnire pot spune uluitoare, o aventură nemaipomenită. Petru Lungu îi pune întrebarea: „nu crezi că ești fiul meu?” E una dintre întrebările din această baladă pentru tatăl meu. Cât de înaltă e întâlnirea, cât de fericită e întâlnirea cu tatăl! O întâlnire fericită, iar mângâierile tatălui către povestitor – o anume întrepătrundere. Lumea înaltă și lumea joasă... lumea marilor bărbați... și lumea, dacă vreți, a piticilor... se regăsesc în povestirile extraordinare în care există și reflecția... și erudiția... și neobișnuita întâlnire. Surpriza: uluitoarea întâmplare. Cum se întâmplă și cu nevasta unui burghez, fericit că va avea un copil, care îi va naște o pitică. Extraordinara povestire a autorului, despre care ai sentimentul că așa s-a întâmplat. Așa s-a întâmplat când pictorul, dintr-o biserică fără Dumnezeu, dintr-un sat fără Dumnezeu, intră la o înmormântare...
Sigur că realismul feroce există în fiecare dintre povestirile acestea. Este un realism feroce, dar cu alte întâlniri, cum ne întâlnim în altă povestire cu cel care a murit demult.
Astăzi, în momentul de față, centrul lumii noastre este realistul feroce Ioan Cărmăzan.

Cornel UNGUREANU
scriitor, critic și istoric literar