Ca orice absolvent, visase, dar de câte ori nu visase cu ochii deschişi să vadă Italia ca turist, s-o cutreiere în lung şi-n lat, să-i vadă frumuseţile naturale, să-i admire oraşele şi satele ascunse în nenumăratele-i văi, căţărate pe vârfuri de munţi şi coline şi, adesea, oglindite în valurile mărilor şi lagunelor; să-i cunoască bogăţia artistică inimaginabilă, să-i analizeze oamenii pe cât de voioşi, pe-atât de gălăgioşi. Visuri, visuri de adolescent, de tânăr cu maturizare tardivă, visuri care au hrănit întreaga-i fiinţă până în momentul în care s-a trezit în Italia ca salahor, ca spălător de vase într-un restaurant al unui cochet hotel dintr-un mic oraş de la poalele munţilor Alpi; da, un oraş mic, cu străzi largi, curate şi acoperite de o vegetaţie bogată, în zonele periferice, căci centrul vechi, situat în amonte şi dominând restul aşezării, era grupat în jurul unei mănăstiri ancestrale, având străzi înguste, cu piatră cubică şi alei acoperite de pietriş fin, adesea spălat de averse care veneau din senin mai tot timpul anului.
Iată-mă aici, îşi zicea în sine Darius Imbrea, într-o lume cu totul alta decât cea din România, aici, în această zonă unde influenţa germană transpiră prin toţi porii, la fiecare pas, aici, între oameni amabili, civilizaţi, respectuoşi, liniştiţi şi tăcuţi, dar pentru mine străini, străini şi iar străini.