Am citit nu de mult un mic volumaş scris de filozoful Emil Cioran în timpul uneia din vacanţele sale spaniole, „Caietul de la Talamanca”, şi cum mi-a plăcut titlul, l-am imitat numindu-mi şi eu caietul meu în felul în care l-am numit, adică „Caietul de la Mănăştur”.
Nici unul din marii noştri poeţi n-ar fi fost interesaţi să se ocupe de acest cartier mărginaş al Clujului care până nu s-au ridicat blocurile astea care l-au preschimbat cu totul, era de fapt un sat.
Totuşi, ca să îndulcesc cât de cât amărăciunea prozei, hai să vă îmbunez punându-vă sub ochi celălalt catren, cel care mi se pare mai senin şi mai reuşit ca primul:
„Lumină-n cer şi pe pământ lumină,
Căci inima-mi de ea mi-e plină…
Şi-n zvon de surle-n veci tristeţea piară,
Să fie veşnic Primăvară!”
Inima îmi era plină de ea şi nu de Ea, deoarece nu exista nicio Ea la ora aceea, după cum au existat puţine Ele în viaţa mea, eu beneficiind de întâlnirea cu mai multe iele… Şi chiar acea mare şi incomparabilă Ea apărută mai târziu s-a transformat de la o vreme, făcând parte din hoarda ielelor, în aşteptarea momentului fatidic care ar fi trecut-o în chip definitiv în categoria vrăjitoarelor şi a cotoroanţelor de felul celor întâlnite în ”Macbeth”.