Așteptându-l pe Dracula. Soarele de la Austerlitz. Volumul I

Sunt două feluri de ratați. Cei care trăiesc în trecut și cei care intuiesc viitorul, dar îi depășește prezentul.
„Ei!, ce băiat am mai fost eu cândva...”, râse Severino asemenea unui bețivan, care arată tovarășilor de pahar buzunarele goale. „Vă vine a crede? Mie… Câteodată, da. Și a fost o vreme în tinerețea mea – de criză, ca să-i spun cumva –, când eram tot mai sigur că «filmul» acela l-am trăit doar în închipuirea mea. Închideam ochii și revedeam locurile pe unde mi se părea că am umblat. Auzeam huruitul tramvaielor, claxoanele șoferilor amorezați și chicotelile domnișoarelor provocate. Găseam cu ușurință străzi, nume, chipul învățătoarei din clasa I, al soțului ei cel bețivan și al tuturor colegilor mei de bancă. Figuranți întâlniți doar o singură dată, precum cei din Piața Maria și Piața Dragostei, în ziua aceea sfântă – 28 aprilie 1962 – când m-a sărutat mai întâi Aphrodita; la Cinema «Studio», într-o sală cu numai doi spectatori. Eu și cu ea. Simțeam până și aroma cafelei ce o băuserăm împreună, într-o anume sâmbătă dimineața, la «Șura Dracilor». Dar nu mă găseam, niciunde, pe mine. Derulam cu încetinitorul cadru după cadru, scenă după scenă și în rolul meu nu apărea nici măcar o nălucă. E ca și cum te-ai duce la teatru să-l vezi pe Hamlet și, culmea absurdului, nefericitul prinț al Danemarcei nu mai apare! Un producător alcoolic și un regizor nebun l-au trimis la plimbare. Celelalte personaje intră și ies, se agită, spun lucruri fără noimă, dar locul acela din chiar mijlocul scenei e în permanență gol. Spectatorii fluieră, amenință și după ce rup mai toate scaunele, ca să le arunce în bieții actori, părăsesc sala înjurând. Rămâi doar tu. Plasatoarea cea chioară și grăsana de la garderobă, care se plimbă ca o prințesă prin foaier. Dacă voi avea vreodată bani de aruncat pe fereastră, mi-ar face plăcere să finanțez un «Hamlet, fără de Hamlet». Sau... «Cine l-a demis pe Hamlet?» Dar numai și numai în regia lui Orson Wells.”.